Anual, zeci de mii de imigranţi devin cetăţeni români cu acte în regulă. La capătul drumului,  ce se sfârşeşte în faţa unei comisii de examinare formate din persoane nu tocmai  prietenoase, stau însă ani petrecuţi printre frustrări, incertitudini şi coşmarul de a nu fi  vreodată primiţi în noua comunitate Discutăm despre vreme. Ce nasoală a fost, dar, uite, e  bine că s-a îndreptat. Ea priveşte pe geamurile înalte ce închid biroul unde are loc întâlnirea.  Afară e soare, iar ieşirea din Bucureşti, zona Băneasa, s-a umplut de verdeaţă. „E superbă primăvara aici“, spune doamna, doar că cele două „ă“-uri din propoziţie nu se aud. „Ce vă mai vine greu să spuneţi?“, o întreb. „Litera aceea… Ca «a»-ul, dar cu ceva deasupra“, îmi răspunde ea. Scot o foaie de hârtie şi scriu un „ă“. „Asta?“ „Da, asta.“ Şi iată cum, în timp ce în Bucureşti vine primăvara, doi oameni stau într-un birou şi discută despre litera „ă“. Doamna din faţa mea este cetăţean român. Nu s-a născut aici, nu a învăţat la şcoală despre simbioza dintre daci şi romani, până de curând nu ştia ce sunt papanaşii şi abia putea să pronunţe „ţ“-ul din „troiţă“. A avut primul contact cu România în 2001. A fost bine: „Efectiv, totul a fost roz“, este descrisă experienţa de atunci. A revenit după un an, cu bagaje voluminoase şi planuri pentru o viaţă lungă într-o ţară care, până atunci, îi era total străină. A reuşit.

 Citeste mai mult:  http://adev.ro/n4n0nq